miercuri, 30 iunie 2010

Datoria in conceptia lui Kant

Datoria, în concepţia lui Kant este scopul fundamental al omului. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea. Maxima lui „A trebui sa faci ceva trebuie să si poti” presupune necesitatea de a fi posibil întotdeauna să acţionăm corect, ceea ce înseamnă ca trebuie sa fim întotdeauna liberi. Vointa in sine îsi dă siesi legea. Această lege, in concepţia lui Kant este să te supui datoriei. Datoria nu constituie o constrangere ci dimpotrivă, ea este libertatea insăsi. Ea este opusă plăcerii, cere supunere, statorniceşte o lege,se adresează unei conştiinţe reale, este venerată chiar împotriva voinţei Pentru Kant datoria reprezintă omul ca umanitate, ca scop în sine. “Numai omul, şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine”.

Kant formulează imperativul practic al datoriei: acţionează astfel ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Scopul vine din sine, fără nici o altă determinare, în afară de faptul că simţim Legea morală pură. “Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vieţii, ea îşi are legea proprie şi tribunalul ei propriu.”

Persoana urmează legea morală, datoria, pentru că este înzestrată cu voinţă bună şi libertate. Voinţa bună este motorul moralităţii, ea este bună în sine, fără nici o raportare la folosul ei pentru anumite înclinaţii. Voinţa bună trebuie preţuită chiar şi dacă, în împrejurări vitrege pentru fiinţa umană, nu produce nici un efect. “Ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră nestemată, ca ceva ce-şi are în sine valoarea sa deplină. Fără voinţă bună, orice calitate morală poate fi descalificată. Fără libertate, voinţa bună n-ar avea sens, întrucât manifestarea voinţei presupune autonomia, libertatea acesteia. Autonomia voinţei – spune Kant – e singurul principiu al tuturor legilor morale şi al tuturor datoriilor potrivite lor”.

Această idealizare a lui „trebuie” a devenit unul dintre modurile de a gândi datoria din timpurile lui Kant şi până astăzi,. Concomitent cu afirmarea “drepturilor omului” ca fundament al constituţiilor moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei faţă de acestea, la acelaşi nivel de sfinţenie ca acela al datoriei faţă de Dumnezeu. Chiar şi marii gânditori iluminişti ai secolului al XVIII-lea, proclamând eliberarea omului de sub dominaţia divinităţii au proclamat datoria acestuia faţă de societate. Jean-Jacques Rousseau, teoreticianul “Contractului social” proclama triumful datoriei asupra “propriei inimi”, August Comte consideră morală doar datoria de a trăi “pentru celălalt”, pentru Durkheim patria este scopul conduitei morale, iar pentru ideologiile de stânga ale societăţilor comuniste imperativul categoric este înţeles ca mijloc de luptă împotriva individualismului şi a capitalismului, o societate fără clase.


vineri, 25 iunie 2010

Datoria in antichitate

Tema datoriei o descoperim în gândirea filosofică antică, începând cu Socrate care considera datoria de a respecta legile cetatii fundamentală vieţii sociale chiar daca el a platit cu viata sustinad aceasta concepţie. Instanţa supremă a datoriei, pentru Socrate , este raţiunea, identificată cu binele suprem şi cu fericirea. Totusi Şcoala cireniacă refuză ideea de morală a supunerii faţă de lege şi cetate, promovata de Socrate. Supranumiţi hedonişti, aceştia considerau că singurul scop al vieţii trebuie să fie plăcerea individuală.

miercuri, 23 iunie 2010

Datoria ca morala

Pentru a putea analiza corect problema datoriei ca morală trebuie sa luăm în considerare definiţia libertăţii umane din punct de vedere social. Astfel, libertatea socială pe care Jhon Locke o teoretizează pentru prima dată, delimitand-o clar de libertatea naturală la care oamenii au renunţat în momentul în care si-au insusit proprietatea si au înfiinţat grupurile umane este cea care trebuie pusă în legatură cu etica datoriei. Ca argument poate fi adusă si universalitatea sintagmei „nimeni nu este mai presus de lege”[1] prezentă ca lege sub forma unui imperativ categoric în toate sistemele politice si sociale ale planetei, indiferent daca ele sunt sau nu etice. Legea morală este prin excelentă o strategie socială deoarece are ca scop omul in sine adică comportarea lui în societate după o anumită conduită. Desi Kant consideră ca toate fiintele rationale recunosc distinctia dintre a cunoaste adevarul si a sti ce e de facut cu el deseori se recurge la o autoritate pentru a-i obliga să-si facă datoria, de aceea, ea este considerată în general ca obligatie legală sau morală desi, ideal trebuie sa fie asumată si interiorizată de cetatean.



[1] Constitutia Romaniei, Publicata in Monitorul Oficial, 2003, Art. 16, Al. 2

Datoria este asumata, virtuoasa, utila, valoroasa, generala

Ne confruntam in ceea ce priveste morala cu un snobism exacerbat al umanitatii care ascunde problemele esentiale in loc sa le resolve. Ne aratam solidari cu anumite probleme etice doar pentru a obtine anumite foloase, doar ca mijloc nu ca scop in sine.

Atata timp cat datoria este asumata, virtuoasa, utila, valoroasa, generala (nu afecteaza personalitatea umana) si este acceptata de majoritate ea este necesara pentru ca societatea sa functioneze normal